M-am trezit la miezul noptii pe masa de operatie a spitalului ORL Panduri din Bucuresti. Gata cusut. Cu 6 ore inainte pedalam spre casa pe linga sarpele nesfirsit de masini parcate neregulamentar pe carosabil. Portiera unui Jeep alb parcat in coloana s-a deschis exact in secunda cind treceam pe linga el. Mi-a izbit ghidonul dintre inapoi spre inainte, rasucindu-ma cumva in aer. In cazatura, maneta de frina mi-a strapuns gitul ca o sulita. M-am zbatut pe sosea sufocindu-ma cu propriul singe, uimit de cit de stupid poate veni moarte. Soferul care se uita la mine de pe bordura, mi-a facut cadou un prosop rosu sa ma sterg de singe, apoi si-a vazut de drum. I-am povestit accidentul meu lui George Culda, presedintele Asociatiei Bate saua sa priceapa iapa. George e un tip indesat, cu aer de motociclist londonez care a descalecat in doi timpi si miscari de pe o bicicleta Brompton, cu roti mici, ca de jucarie. Apoi, dintr-o singur gest, asa cum inchizi o umbrela, a pliat-o pina la dimensiunile unei unei serviete.

„E si vina ta. Uite, asta inseamna absenta culturii bicicletei: tu te simti tolerat pe sosea, desi ai drepturi egale cu masinile, si te duci cumintel la bordura, unde sunt parcate alte masini. Si daca un sofer neatent iti deschide portiera in fata, nu mai ce sa faci. Chiar sa vrei sa faci stinga, nu poti: din spate vine alta masina, care circula regulamentar pe banda respectiva. Trebuie sa mergi pe mijlocul benzii: daca cineva vrea sa te depaseasca, semnalizeaza, se muta pe banda a doua si te depaseste. Asa e corect si nimeni nu te poate acuza. Dar trebuie sa ai tupeu sa rezisti la clacsoane si injuraturi.”

Asta se intampla anul trecut si intre timp multe lucruri s-au schimbat in bine. La nivel de mentalitate, nu si infrastructura. Dar aici trebuie lucrat in primul rand, la lucrurile care stau in puterea noastra. Cum imi spunea George: „Te plangi mie ca ai masini pe pista? Fa si tu sesizari si reclamatii. Cu cat societatea civila reactioneazam cu atat autoritatile nu vor mai avea ce sa faca. Fa o poza cu masina parcata pe pista si trimite-o la politie. Ei trebuie sa se simta complesiti de cati oameni iau atitudine. Asa se vor misca lucrurile.” Blocajul din trafic, dorinta de a face miscare si poate criza sunt o combinatie fericita: in fiecare zi, tot mai multi indraznesc sa apuce din nou bicicleta de coarne. Si asta e cel mai important: Pe masura ce apar mai multi biciclisti pe strada, soferii devin mai atenti.

Arunca un ochi pe layout-ul articolul “Cursa infernala” aparut in numarul de iulie al National Geographic Biciclisti.

Pentru cititotorii de limba engleza, iata si o traducere in engleza a articolului Back in the saddle.

Textul intergral in limba romana, mai jos:

##Inceputul textului

Iulie 2009

Cursa cu obstacole

Biciclistii reinventeaza roata odata cu blocarea traficului din capitala. 

Text: Catalin Gruia      Foto: Andreea Campeanu

Intr-o seara torida din vara anului 2007, eram unul dintre soferii sufocati in masinile aliniate in falange nesfarsite de melci colorati privind cu jind la viteza sirului de pietoni care curgea intre Piata Romana si Universitate. Un biciclist a trecut domol, fluierand, mi se pare, cu cornul stang la doua degete de retrovizoarea mea dreapta, ca un acrobat pasind relaxat pe o sarma imaginara intre sirul de masini si bordura. Ceva mai incolo, cand n-a mai putut merge pe sosea, a urcat pe trotuar si si-a continuat drumul imperturbabil. Asta e Romania: cand toata lumea sta cuminte, civilizat, disciplinat la coada, unul, mai smecher, se baga in fata.

L-am injurat in gand.

Dar in acelasi timp intuiam aerul de libertate al acelui om evadat din turma.

A doua zi mi-am luat bicicleta, alaturandu-ma micului grup de temerari pe care blocajul din trafic i-a impins sa ia din nou bicicleta de coarne. Parcul auto din capitala s-a triplat in ultimii 15 ani si Politia Romana estimeaza ca ar putea ajunge, la anul, la 1.500.000. 1 km la o ora de varf in capitala iti ia 10-20 de minute cu masina, un sfert de ora pe jos si 4-5 minute cu bicicleta.

Un tip indesat, cu aer de motociclist londonez, a descalecat in doi timpi si trei miscari de pe o bicicleta Brompton, cu roti mici, ca de jucarie; apoi, dintr-un singur gest, asa cum inchizi o umbrela, a pliat-o pana la dimensiunile unei serviete. Iata-l pe George Culda, presedintele asociatiei Bate saua sa priceapa iapa, menita sa promoveze mersul pe bicicleta.

In urma cu cativa ani, George si grupul sau de prieteni cu care batea muntii si-au propus sa marcheze trasee de cicloturism, sa nu se mai rataceasca lumea. Asa s-a nascut in 2004 asociatia Bate saua sa priceapa iapa. „Mi-am dat insa seama ca degeaba le vorbesc de ture minunate de cicloturism unor oameni care nu mai au curajul sa se urce in sa. Cultura bicicletei a disparut din Romania, trebuie reinventata.“

Desi mersul cu bicicleta e inca o miscare underground, incepe sa iasa la suprafata. „In 2004 trecea saptamana fara sa vad un bicilist pe strada. Azi am numarat 40 de biciclisti in numai doua ore. Estimez ca in Bucuresti posesorii sunt de ordinul sutelor de mii, utilizatori ocazionali – zeci de mii, utilizatori frecventi – cateva mii”, spune George Culda.  Acum patru ani, în Bucuresti nu existau decat trei magazine de biciclete. Acum sunt peste 30 (fara a include zecile de supermarketuri). Cele cateva mici asociatii care promoveaza mersul cu bicicleta s-au unit in toamna lui 2007, formand Federatia Biciclistilor din Romania.

Asociatia ecologista MaiMultVerde a deschis pe 1 august 2008, in Bucuresti, primul centru de închiriat biciclete, cu un parc velo de 100 de bucati. Potrivit estimarilor distribuitorilor, piata de profil este cotata la 40 de milioane de euro pe an (circa 300.000 de biciclete vandute).

Conform Politiei Romane, numarul de accidente rutiere in care au fost implicati biciclisti continua sa scada: pe masura ce apar mai multi biciclisti pe strada, soferii devin mai atenti.

Ioan Zarnescu, fost director de cercetare-proiectare la fabrica Tohan Zarnesti, din august 1959 pana la pensie, dupa caderea comunismului, a mers toata viata pe un Pegas standard. La Tohan s-au facut arme si biciclete (dupa un model german) din 1954 pana in anii 1990. Inainte de razboi si pana in 1954, au mai existat fabrici de asamblare la Medias si Bucuresti, dar bicicletele erau facute din piese aduse din strainatate.

Intreprinderea 6 Martie avea o productie medie de 200.000 de biciclete pe an, dintre care 10-20% mergeau la export: in Iran (prima bicicleta de export), SUA si Canada (pliabile si pentru copii), Iugoslavia (schimb de componente) etc. In 1960, o bicicleta costa in jur de 750 de lei, cam jumatate de salariu mediu. In 1981, pretul a fost plafonat la 2.100, pentru Torpedo – cat un salariu mediu. Fabrica Tohan avea o capacitate de 250.000 de biciclete pe an. In 1989, primul-ministru Dascalescu a dorit sa ridice productia la 600.000 pe an. „Exista cerere mare, nu se gaseau, se facea specula. Pe distante scurte, bicicleta era mijlocul de transport de baza al navetistilor, al taranilor, al multor oraseni. Lumea mergea peste tot cu bicicleta“ – spune Ioan Zarnescu. Concurenta Tohanului erau bicicletele rusesti – import obligatoriu de 200.000 pe an in perioada 1980-1990, cu preturi comparabile cu cele romanesti. Dupa 1989, cultura tot mai agresiva a automobilului a inlocuit cultura bicicletei. Tot mai multi oameni si-au putut permite o masina, bicicletele din gospodarii ajungand la fier vechi.

Mentorul meu intr-ale bicicletelor, Tudor Smalenic, 39 de ani, creativ director la revista Harper’s Bazar, vine zilnic la serviciu cu bicicleta de 6 ani buni. Pe atunci ni se parea o bizarerie, iar Tudor, cu casca lui albastra, un pterodactil ciudat. „Sa privim totusi partea plina a paharului – spune el. Acum 5 ani, ma opreau politistii pe strada si ma certau. Unul mi-a zis o data pe bulevardul Magheru: dispari, dom’ne, d-aici, aici e pe bani.“

„Pentru binele biciclistilor“, in noiembrie 2005, Politia Rutiera Bucuresti (PRB) si Comisia Tehnica de Circulatie din cadrul municipalitatii au dispus interzicerea circulatiei bicicletelor pe marile bulevarde ale Capitalei. „Nu avem unde sa le construim piste biciclistilor pe un bulevard mare si aglomerat“ – declara atunci Gheorghe Udriste, director executiv al Directiei Transporturi Drumuri, Sistematizarea Circulatiei, din cadrul Primariei Generale. Masura, absurda, primitiva, a fost retrasa dupa trei zile. Cu toate ca decizia a fost anulata de primarie, o mana de biciclisti nemultumiti s-au strans in Piata Universitatii. Era primul protest de acest gen in vremuri grele pentru biciclisti.

Primul traseu cu piste pentru biciclisti – intre Complexul Studentesc Regie-Grozavesti si Universitate – s-a construit in 2002, cand primarul general Traian Basescu, actualul presedinte al tarii, planuia sa introduca in programul de reabilitare a principalelor artere de circulatie din Capitala piste speciale pentru biciclisti. Proiectul a fost realizat doar partial (pe trotuarele bulevardelor Kogalniceanu si Regina Elisabeta), din cauza opozitiei primarului Sectorului 5, Marian Vanghelie.

 Un nou proiect (o retea care ar trebui sa acopere aproximativ 46 km, o afacere de 1,5 milioane de euro) a demarat în anul 2006. „S-a inceput heirupist, romaneste, superficial; lucrarile s-au oprit la presiunea noastra. Am vazut documentatia pe care o primisera cei de la Politie: pe plansele date de proiectant nu e nicio gura de canal, niciun pom; oamenii aia nu au facut o verificare serioasa in traseu, au luat o harta a Bucurestiului si au tras linie“ – spune George Culda. Din cei 46 km proiectati, deocamdata au fost finalizati numai 34, formand 11 trasee.

„Nu stiu daca vom mai construi altele. Mentalitatea romanilor este inapoiata. N-ati vazut…? Bucurestiul e plin de masini, nu prea sunt biciclisti“, declara superior Adrian Burlacu, inginer la Global Service Proiect.

Conform fostului director al Administratiei Strazilor, Claudiu Balan, pentru aceste piste (l m latime, cu obstacole insurmontabile si unghiuri imposibile pe traseu) au fost respectate în totalitate standardele romanesti (OG 43/1997 si Normativele pentru întretinerea si repararea strazilor, din anul 2005.) Reprezentantii Primariei Generale si Politia Rutiera au decis ca  solutia cea mai buna pentru amplasarea pistelor este ca aceasta sa se faca pe trotuare, pentru a oferi siguranta biciclistilor si a nu bloca si mai mult traficul. Pietonii sunt pusi in situatia sa se certe cu biciclistii, pentru un spatiu care e ocupat adesea de masini. Politistii nu au dat inca nici o amenda pentru masinile parcate pe piste.

Biciclistii, discriminati din prea multa grija, mai au de asteptat proiecte serioase de urbanism, care sa separe pe carosabil masina de bicicleta. Dar sunt semne ca lucrurile incep sa se miste. „In sfarsit am reusit sa constitui un grup de lucru in cadrul Primariei Generale, care sa vina cu propuneri si solutii in favoarea biciclistilor”, spune Geo Culda.

M-am trezit la miezul noptii pe masa de operatie a Spitalului ORL Panduri, din Bucuresti. In urma cu 6 ore pedalam spre casa pe langa sarpele nesfarsit de masini parcate neregulamentar pe carosabil. Portiera unui Jeep alb parcat in coloana s-a deschis exact in secunda cand treceam pe langa el. Mi-a izbit ghidonul dinspre inapoi spre inainte, rasucindu-ma in aer. In cazatura, maneta de frana mi-a strapuns gatul. Soferul, care se uita la mine de pe bordura, mi-a facut cadou un prosop rosu sa ma sterg de sange, apoi si-a vazut de drum. M-am zbatut pe sosea sufocandu-ma cu propriul sange.

Cand am iesit din spital mi-am luat bicicleta nou-nouta. Acum, seara de seara – sunt unul dintre biciclistii care trec fluierand pe langa soferii sufocati in masinile aliniate in falange nesfarsite de melci colorati intre Piata Romana si Universitate.

##Sfarsitul textului

Timeline

Istoria bicicletei in Romania

• 1869 – prima mentiune legata de ciclism in Romania: societatea „Tirul“ pune la dispozitia membrilor sai, contra taxa, cateva velocipede
• 1954 – Tohan Zarnesti, descendenta a fabricii construite de Malaxa in 1937, produce Victoria, prima bicicleta romaneasca
• 1967 – prima bicicleta pentru copii, Pionier
• 1968 – primele biciclete pentru adolescenti, Junior si Pegas
• 1981 – apar bicicletele romanesti cu mai multe viteze
• 2002 – primul traseu cu piste pentru biciclisti – intre Complexul Studentesc Regie-Grozavesti si Universitate
• 2005 – Tohan Zarnesti renunta la productia de biciclete
• Noiembrie 2005 – se interzice pentru 3 zile circulatia bicicletelor pe marile bulevarde ale Capitalei
• 2007 – ia fiinta Federatia Biciclistilor din Romania
• 1 august 2008 – asociatia ecologista MaiMultVerde deschide primul centru de închiriat biciclete din Bucuresti

##Sfarsitul textului

Foto: Andreea Campeanu

Originally posted 2011-01-18 08:46:15.

Mi-am dorit sa introducem o rubrica noua in revista: un profil de vedeta din lumea animala. Si am inceput cu Codrut: un catel salvator faimos din echipa Vier Pfoten.

Din pacate sefilor nostri de la Washington nu le-a placut prea mult formatul de CV. Proiectul a cazut pe motiv ca nu suntem o revista de celebritati. Nu m-am suparat prea tare constient fiind ca National Geographic e super-revista pe care o stim si datorita traditionalismului pe care il afiseaza cu mandrie.

Desi nu a prins revista, cred ca ideea merita o soarta mai buna. Drept care public aici Codrut articolul Adinei Branciulescu.

Foto: Vier Photen/ Robert Ghement

Originally posted 2009-07-02 09:29:51.

 Azil pentru strabunica bisericilor muntenesti  Cea mai veche biserica de lemn din partea de sud a Romaniei a fost restaurata si relocata anul trecut – din cimitirul catunului Carpinisu, comuna Pietrari, la Muzeul Satului Valcean, de la Bujoreni.

Acest monument de patrimoniu cultural, folosit in ultimii ani pe post de depozit, este la a patra adresa.

„Cand am extras stratul de fresca de pe timpanul dintre pronaos si naos, chiar in ultima zi de lucru, au iesit la lumina pisaniile (documente de atestare) originale ale monumentului,  ambele scrise pe aceeasi grinda“ – spune Alexandru Nancu, directorul Proiectului SALVart.

La sfarsitul secolului al XVI-lea, lacasul de cult a apartinut

unui schit sau unei curti boieresti din zona, asa cum dovedeste pisania cea mai veche.

A doua inscriptie spune: „Sa se stie ca s-au facut in zilele lui Ion Constantin (Serban) Voda, terminata la 8 decembrie 7164 (1655); a facut-o popa Vasilie si satul. A scris David, mester: Ognea Ionu“

La aceasta a doua ctitorire facuta de Popa Vasilie, intr-un sat de mosneni neidentificat, bisericutei i-a fost adaugat

pronaosul.

Cea de-a treia mutare a fost in anii 1736-1737, in

catunul Carpinisu al comuneiPietrari, cand biserica a fost rectitorita a treia oara de Gheorghe, fiul popii Valcu, in timpul pastoririi episcopului Climent.

In 2009, specialistii din cadrul Proiectului SALVart au realizat cu un scaner laser o imagine digitala tridimensionala a bisericii asa cum era ea in situ. Apoi au inceput lucrarile de demontare.In vara anului trecut, biserica a fost restaurata si adusa la Muzeul Satului Valcean, care va avea grija cum se cuvine de „aceasta strabunica a bisericilor muntenesti“ – cum a numit-o istoricul de arta Luiza Barcan. — Catalin Gruia

Foto : Bogdan Croitoru

mai jos, versiunea in limba engleza.

October 2011

Now

Local Core

Asylum for the great-grandmother of Southern Romanian churches

The oldest wooden church in the south of Romania was restored and relocated last year – from the cemetery of a hamlet called Carpinisu, in the village of Pietrari, to the Museum of Valcea County Villages in Bujoreni. This is already the fourth address of the monument, included in the Romanian cultural patrimony and used as a storage facility in the past few years.

‘When we removed the fresco layer from the lunette between the nave and the vestibule, in the very last day of work, we uncovered the original “pisanii” (founding documents) of the monument – both written on the same beam,’ says Alexndru Nancu, director of the SALVart project. Towards the end of the 16^th century, this place of worship belonged to a hermitage or to a noble boyar in the area, as the older pisanie proves. The second inscription reads: “Let it be known that this was built in the days of our ruler Ion Constantin ({erban), and finished on the 8^th of December 7164 (1655); it was built by Vasilie the priest and by the village. Written by David, master builder; Ognea Ionu.” With the occasion of this second consecration, done by Vasilie the priest in an unidentified village of free peasants, a vestibule was added to the little church.

The third move took place between 1736 and 1737, to the hamlet of Carpinisu, Pietrari village, when the church was consecrated for the third time, by Gheorghe, son of a priest named Valcu, in the times of bishop Climent.

In 2009, specialists in the SALVart project ran a laser scan to obtain a 3D digital image of the church as it stood in its location at the time. Then, they started the dismantling. Over the summer of last year, the church was restored and brought to the Museum of Valcea County Villages, which will take proper care of this ‘great-grandmother of churches in Southern Romania,’ as art historian Luiza Barcan called it.

Originally posted 2011-10-07 09:48:47.

Legenda foto: O familie palong recolteaza frunze de ceai de pe lotul sau de 20 de ari. 10 kg – cit se stringe intr-o zi – valoreaza cam 25 $.

Palongii argintii din Thailanda

Au dat drogurile pe ceaiul Fratelui mai Mare

Text: Catalin Gruia; Foto: Bogdan Croitoru

 Jeepul se tira ca un melc prudent, pipaind incet cu farurile oameni si gropi. Am ajuns pe inserat la bariera proaspat vopsita a punctului de control, care marcheaza intrarea in satul palong No-Lae, de pe granita dintre Myanmar (Birmania) si Thailanda. Dintre copiii care jucau fotbal cu o minge de ratan, soldati inarmati ne-au facut semn sa trecem. Ploaia fina ca un nor de ceata pudra verdele muntelui terasat, pe care sint aliniate tufe de ceai, straturi de legume si capsuni. Pina relativ recent, aici se intindeau lanurile de opiu ale faimosului Triunghi de Aur al drogurilor – zona de granita dintre Thailanda, Laos si Myanmar.

Palongii argintii au migrat aici din sud-estul statului Shang, Myanmar, in 1984, pentru a scapa de luptele dintre insurgentii comunisti si trupele guvernamentale. Ministerul Padurilor din Thailanda le-a dat atunci in folosinta 40 de hectare. Dar cum aceasta suprafata abia daca le ajungea primilor imigranti, pentru cei din valurile urmatoare n-a mai fost pamint deloc. Unii au inceput sa lucreze cu ziua prin satele vecine, cultivind porumb, orez sau opiu. Traficantii lui Khun Sa, fostul lord al drogurilor din Triunghiul de Aur, au reaparut, fortindu-i pe altii sa lucreze din nou pentru ei.

Majoritatea triburilor care au migrat in ultimul secol in nordul Thailandei – circa 1 milion de oameni – erau cultivatori traditionali de opiu, mutindu-se din loc in loc cam o data la 2-3 ani, defrisind si incendiind padurea ca sa curete terenul pentru plantatiile de opiu. In urma cu peste 30 de ani, regele Bhumibol Adulyadej al Thailandei a venit in regiune si a inceput sa planteze flori, legume si pomi fructiferi chiar linga cimpurile de opiu ale triburilor. Muntenii, folositi ca forta de munca ieftina de catre traficanti, au vazut cum unele dintre culturile regelui erau mai profitabile decit opiul si s-au apucat sa le imite. Asa a inceput proiectul regelui, care voia sa ajute triburile, sa stopeze traficul de droguri, migratiile si degradarea mediului intr-o zona-tampon de la granita cu Myanmarul.

In 1989, reprezentanti ai Proiectului regal de la Ang Khang au venit in No-Lae, sfatuind oamenii sa planteze pomi fructiferi si legume – iar mai tirziu capsuni si ceai -, in locul culturilor traditionale de opiu. Statia Regala de Cercetari Agricole Ang Khang, sub tutela careia lucreaza si palongii din satul No-Lae, e unul dintre cele 36 de centre de dezvoltare ale Proiectului regal, raspindite in 5 provincii din nordul Thailandei. Daca initial obiectivul era gasirea unor culturi alternative care sa determine triburile sa renunte la culturile de opiu, pe masura ce proiectul a crescut, aceste statii de cercetare au devenit un fel de Frate mai Mare, care ii ajuta pe munteni cu sfaturi, expertiza agricola, material saditor, transport si piata pentru desfacerea produselor.

Seara, in fata barului ca o ghereta, citiva palongi s-au asezat in semicerc pe pamintul rosiatic, in jurul unui tehnician thailandez de la statia regala, care le vorbea despre experimentele cu noi hibrizi de legume, ce puteau fi plantati in anul urmator. A doua zi, oamenii au coborit spre plantatiile de ceai.

Intr-o zi obisnuita de munca, o familie de palongi recolteaza de pe lotul sau, de numai 20 de ari, cam 10 kg de frunze (in valoare de 25 $), pe care le duce la centrul de colectare al Statiei Regale de Cercetari Agricole Ang Khang. Jumatate e pentru fermier, jumatate pentru Proiectul regal. Pentru a putea supravietui, unii palongi planteaza si in Myanmar orez si porumb pentru consumul propriu, sub ochii intelegatori ai granicerilor. La 4 km de sat, autoritatile thailandeze au construit o scoala, unde invata si 96 de copii palong. Incepind din clasa a treia, pe linga materiile obisnuite, elevii au ore suplimentare privind pregatirea ca ghizi, protectia mediului si apararea militara.

Un studiu al Tribal Research Institute Chiang Mai arata ca in nordul Thailandei traiesc 2.324 de palongi in 459 de gospodarii.

Ei nu au obtinut cetatenia si nu poseda pamintul pe care-l cultiva. Numai copiii care se nasc aici devin cetateni thailandezi. Deocamdata, doar 5 copii din sat au carti de identitate.

Din cauza miscarilor de du-te-vino peste o granita cu probleme, autoritatile thailandeze continua sa-i priveasca suspicioase, considerindu-i o amenintare la adresa securitatii nationale si niste distrugatori ai padurii.

In incercarea de a controla migratia ilegala, soldatii thailandezi fac un recensamint anual al populatiei din sat. In unele triburi, exista familii cu rude peste granita, in Myanmar, care traiesc din cultivarea opiului si care ajung sa se implice in traficul de droguri. Palongii, a caror migratie este ultima recunoscuta oficial in Thailanda, se tem atit de tare de expulzare, incit sint – cum ii descria un oficial thailandez – “cei mai ascultatori dintre munteni”.

In ultimii ani, la triburile asistate de Proiectul regal au fost introduse alegeri democratice. “Sint cu 3-4 candidati in fata adunarii si intreb: cine vrea sa fie X seful satului? Toata lumea ridica mina. Cine il vrea de sef pe Y? Toata lumea ridica mina” – spune Makoon Techasopon, general manager la Ang Khang Nature Resort. In No-Lae, autoritatile locale thailandeze, care voiau sa scape de vechiul sef deoarece avea legaturi cu traficantii, s-au folosit de un siretlic. Au pus primul pe lista pe cel mai destoinic dintre palongi si, cum a fost unanimitate din prima, nu i-au mai intrebat pe votanti si de ceilalti.

Sub perdeaua de fum, turtita de placile de azbociment ale acoperisului, Jea Ring, seful satului No-Lae, ales in mod democratic acum 6 ani, aprinde focul in mijlocul casei simple de bambus. “Inovatiile si sprijinul Proiectului regal din ultimii ani ne-au facut viata mai buna” – spune el.

Box

Alti palongi

Aproximativ 600.000 de palongi traiesc in Myanmar si peste 12.000 in China.

In urma plecarilor dintr-un No-Lae neincapator, in Thailanda s-au format alte 6 mici sate palong. Acestea tind sa se specializeze in turism, pentru a supravietui.

 Sfirsit text

Articol aparut in numarul de ianuarie 2006 al revistei National Geographic

Legenda foto: In incercarea de a controla migratia ilegala, soldatii thailandezi fac un recensamint anual al populatiei din satul No-Lae, asezat chiar pe granita dintre Thailanda si Myanmar.

Legenda foto: O femeie isi alapteaza copilul in casa lui Jea Ring. Majoritatea caselor de bambus ale palongilor au o singura camera. Focul se face in mijloc, iar fumul iese pe usa.

Mai multe imagini din fotoreportajul despre Palongi, ale lui Bogdan Croitoru, aici Palaung photo selection PDF.

the English version of this story, here RO_1_Local Geo Palong_21

Originally posted 2011-01-05 09:51:18.

Foto: Dragos Lumpan

Etnografie

Traditie influentabila

De ce se bate dealul cu valea la Ruginoasa?

Pe 31 decembrie, doua cete de barbati mascati in piele de animal se bat salbatic cu ciomege cind se crapa de ziua, in satul Ruginoasa din judetul Iasi. De citiva ani buni, n-a mai murit nimeni, spun cei din partea locului. Jandarmi si politisti supravegheaza bataia. Dupa ce ii gonesc pe invinsi batind cu maciucile in pamint, cistigatorii sarbatoresc victoria cinstindu-se la bar. Nimeni din sat nu stie semnificatie acestui eveniment la care oamenii participa pentru ca „asa au pomenit”.

In interpretarea Sabinei Ispas, directoarea Institutului de Etnografie si Folclor, acesta bataie e o strutocamila, un accident etnografic in care s-au contopit mai multe influente din partea traditiilor slavilor si a cetelor de colindatori si calusarilor romani.

In mod traditional, functia cetelor de colindatori– deveniti in perioada sarbatorilor un fel de sacerdoti-mesageri – era sa integreze spatiul colindat intr-o teofanie puternica.

Satele, marite in timp cu noi sositi asezati de obicei in vale, linga deleni, nu puteau avea simultan decit o singura ceata de sacerdoti. Probabil la un moment dat, in urma unor prejucati sociale, – de obicei delenii, vechii stapini ai locului, erau mai bogati si nu vroiau sa se amestece cu veneticii – valenii de la Ruginoasa si-au facut si ei o ceata. O posibila influenta va fi venit de la calusari.„Cind se intilneau doua cete de calusari erau batalii mari, care se lasau chiar cu moarte de om”, scria pe la inceputul secolului al 18-lea principele Dimitrie Cantemir. Imbracatul in piei de animal – regasit in spatiul slav – e neindoielnic o influenta slava.

In ultimii ani traditia s-a imbogatit cu influentele din partea mass-media, pentru care evenimentul e un show senzational, a jandarmilor, prezenti pentru a tine sub control situatia si a turistilor care vin sa vada bataia.

 Text: Catalin Gruia

* Articol aparut in editia de decembrie 2005 a revistei NG Romania.

Originally posted 2010-01-06 10:44:17.

Foto: Nora Agapi

Muzica

Zece Prajini

Un sat de muzicanti

 Oprica Ivancea, 36 de ani, clarinetist (foto), este unul din lautarii care cinta torential, cu verva specific tiganeasca, niciodata dupa partituri. In Zece Prajini, satul lui de linga granita cu Republica Moldova, unde traiesc peste 500 de rromi, repetitiile se fac la orice ora, pe ulita, la bar sau in casa. Conform Elenei Motas, presedinta Asociatiei Rromilor Ursari, barbatii de aici, ramasi fara serviciu in urma privatizarii fabricilor din Roman sau Neamt, se ocupa de muzica si agricultura. La scoala din sat invata in jur de 100 de copii, iar femeile sunt casnice.

Desi cintaretii din diversele trupe formate ad-hoc pot fi rude sau prieteni, concurenta ramine strinsa. In anii ’80 existau mai multe comenzi decit puteau onora. {i azi formatiile, ce se tot fac si se desfac, isi cara in weekend instrumentele –  care si-au pierdut de mult luciul, cistigind in schimb o patina proprie – pe la nuntile si botezurile din zona. Specialitatea lor sunt instrumentele de suflat: trompeta, clarinetul, cornul, heliconul, tuba. Cele mai multe dintre piesele pe care le interpreteaza – fie ca sunt geamparale, fie sirbe sau hore – au ritmuri si tempouri ametitoare.

Lautarii din Zece Prajini au devenit celebri in anul 1997, cind doi tineri germani, Henry Ernst si Helmut Neumann, au devenit impresarii celor 12 membri ai Fanfarei Ciocirlia, care are azi in palmares peste o suta de concerte in strainatate.

 Text: Catalin Gruia

* Articol aparut in numarul de aprilie 2004 al revistei NG Romania

Originally posted 2009-10-13 08:45:55.

Sumar

Vol VI

Reportaje

  Italia mea. 17 fotografi ne impartasesc imaginile lor preferate din acest taram caleidoscopic. 

  Cu autobuzul spre Antarctica. 10 saptamani, 14 tari si 16.000 km.

  Calea spre Paradis. Top 10 trenuri europene. 

 O lume disparuta. Amazonul era o destinatie rar vizitata. Pana acum.

 Bazarul din Osh. Fals tratat de calatorie.

  Trei chipuri ale Romei. Exploreaza trei tipuri de cazare in orasul etern – lux, rezonabil, ieftin. 

Rubrici

4 Calendar

6 Ghiseul Traveler

Cele mai bune berarii din Europa

Top 5 piete publice

Hangzhou, legenda si recreere

Pasionatilor de munte, cu drag… din Volda, Norvegia

Brasília sub reflector

Veliko Tarnovo

Nopti orientale senine in Maroc

La Londra cu copiii

Programul unei zile perfecte in Tokyo

Sase excursii pe uscat in Sankt Petersburg

Partii secrete in Europe Centrala si de Est

Asuan, orasul nubienilor

Plimbare prin Rasnov

Delicii culinare la Pontul Euxin

Wiener Adventzauber

 Lectia de fotografie

 Incearca si tu. Calatoreste cu autostopul.

Misiunea noastra: Relatam despre destinatii cu personalitate si ne straduim sa le ajutam sa si-o pastreze, convinsi ca un „spirit al locului” autentic e atat in beneficiul turistilor, cat si al comunitatilor vizitate.

Originally posted 2010-11-01 05:59:18.

Foto: Vlad Bender

Groenlanda

Balene in loc de chappy

Ciinii inuitilor – hraniti cu carne de balena

 Miasma festinului din imagine l-a oripilat pe fotograful Vlad Bender. Aasiaat, care se infrupta dintr-o balena (jos), este unul dintre ciinii lui Iacov Mollegard, un eschimos de 43 de ani, din Qeqertarsuaq, Groenlanda.

 “Asemenea lui, majoritatea familiilor de inuiti au cite 8-12 ciini, pe care ii folosesc pentru transport” – spune Vlad Bender, intors impreuna cu antropologul Dan Laufer, dintr-o expeditie in Groenlanda. Viata ciinelui unui inuit difera in functie de anotimp. Vara sint tinuti in lant si hraniti la doua zile, cu cite o portie de 2 kg de carne de balena sau foca, “fezandata” de iti muta nasul. Iarna, cind sania trasa de ciini devine principalul mijloc de transport, dieta lor se imbogateste substantial.

O data la citeva luni, o duzina de oameni pleaca la vinatoare de balene. Balena, ucisa cu glont sau cu harpon, este portionata si bagata in saci de plastic – mincare pentru ciinii lor.

 Text: Catalin Gruia

Originally posted 2010-02-24 11:18:32.

Participa la Concursul International de Fotografie National Geographic 2009.  Incarca-ti fotografiile  pe www.natgeo.ro/international-photo-contest pana pe 30 octombrie la cele 3 categorii propuse anul acesta: Natura, Oameni si Locuri. Ai nevoie de cont pe site.

Regulamentul concursului aici regulament

Sfaturi pentru categoria Natura aici  natura

Sfaturi pentru categoria Oameni aici  oameni

Sfaturi pentru categoria Locuri aici locuri

Fotografiile castigatoare la faza pe tara vor fi prezentate in numarul din decembrie 2009 al revistei National Geographic si vor fi inscrise automat la faza internationala a concursului.

Originally posted 2009-08-24 08:27:34.

Foto: Bogdan Croitoru

 Tulnicul motilor 

O traditie pe cale de disparitie

Izolati si rasfirati in creierii muntilor, motii din vechime foloseau tulnicul atit ca intrument muzical cit si pe post de telefon mobil. Sunetele lui grave si  rascolitoare alcatuiau un intreg cod de comunicare. „Asa vorbeau pastorii intre ei sau fetele cu baietii de pe un munte pe altul. Si tot asa se stringea oastea”, spune Paraschiva Petruse, 53 de ani, din Patrahaitesti, Alba, una din putinele femei din Apuseni care mai stiu sa cinte din tulnic. Astazi codul acesta s-a pierdut si Paraschiva nu mai cinta decit pe la nuntile din apropiere. „Tulnicul este un instrument muzical inrudit cu trimbita urcaineana, trimbita poloneza, truba italiana, luur-ul scandinav, alphorn-ul elvetian,” spune Magda Andreescu, sef sectie la Muzeul Taranului Român.

Mesterii care fac tulnice au ramas si ei foarte putini. Aurel Mocanu, 53 de ani stie mestesugul de cind era copil. „Am invatat de la tata care stia de la tatal lui.”

Tulnicul se face numai din lemn tare de brad, taiat din virf de munte, departe de apa. „Bradul se crapa in doua, partile se cioplesc si se imbina, dupa care se lipesc cu aracet si se string tot cu cercuri de lemn de brad,” spune Mocanu. Salvarea mestesugului sau ar putea veni de la germanii de la Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ) care a facut pus bazele unei retele turistice in zona Ariesului. Tot mai multi turisti, in special straini, urca pe munte sa cumpere tulnice, de acasa de la motii care le fac. Un tulnic mare, de doi-trei metri costa cateva milioane.

TEXT: Catalin Gruia

versiunea in limba engleza, mai jos.

THE LAST CALL

The Pipe of the Moti

A nearly extinct tradition

Isolated in scattered homesteads at the top of the mountains, the old time dwellers of the Apuseni Mountains – the Moti – used the long pipe called tulnic both as a musical instrument and as a sort of mobile phone. Its profound, troubling sounds made up a whole communication code. „That’s how shepherds, or girls and boys talked to each other, each from their own hilltop. And that’s how they called men to war”, says Paraschiva Petruse, 53, from Patrahaite[ti, Alba, one of the few women in the Apuseni Mountains who still know how to play the tulnic. The communication code has been lost and today, Paraschiva only plays her pipe at local weddings.   

„The Romanian instrument is related to the Ukrainean or Polish trambitza, the Italian truba, the Scandinavian luur and the Swiss alpenhorn”, says Magda Andreescu, curator at the Romanian Peasant Museum.   

The craftsmen who still make tulnics are also very few. Aurel Mocanu, 53, has learned the trade when he was a boy. „I’ve learned it from my father who had learned it from his father”. The meter-long pipe can only be made from the wood of a fir tree grown far away from water sources, up, on the top of the mountain. „The wood is slit lengthways, hollowed out, then glued together and fixed with belts, also made

of fir”, Mocanu explains. His craftsmanship could be saved from extinction by the Germans from Deusche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ), who founded a touristic network in the Arie[ region, home to the Moti. More and more tourists come up the mountain, to buy tulnics right from the craftsmen’s homes. A big one, 2 or 3 metres long, costs around 1 million lei.

TEXT: Catalin Gruia

Originally posted 2009-10-21 10:13:55.