//
you're reading...

Editorial

Călătorii în timp


Numai anul trecut patru dintre prietenii mei au ales să călătorească în viitor. S-au mutat în Londra, NY, Paris și Vancouver. Ii invidiez și îi aplaud în cunoștință de cauză, la fel ca oricine va fi citit articolul despre 50 de orașe ale viitorului de la pag. 34. Eu am decis să fac pe dos și să călătoresc în trecut. Și iată că de șase luni am părăsit Bucureștiul pentru o căsuța țărănească unde căprioarele vin până la ușă, cu livadă bătrână și pârâu, într-un sat din Mureș. Sper să pot opta pentru una dintre minunile lumii urbane și mai încolo, dar acum nu vreau să ratez crepusculul satului tradițional românesc.
O fi un moft, cum zice mama. Mie însă îmi place să cred că e un experiment esențial: să spargi lemne, să faci focul, să mergi după ciuperci, să te speli la ibric, să mănânci la lumânare, să duci preșurile la vâltoare, să îți crești singur legumele, să mergi în vizite la vecini „de povești“. Nu înseamnă că nu rămân legat de laptop sau că refuz călătoriile – sper să pot umbla cât mai departe prin lumea asta. Insă toți avem nevoie de un cuib.
Incă există în mantia peticită a României buzunare ascunse unde mai poți avea impresia că trăiești ca pe vremuri, într-o lume condusă de obiceiuri transmise de generații, în care munca oamenilor e stabilită de calendarul naturii și al sărbătorilor religioase.
Cine e văzut filmul Jean de Florette știe cât de greu se pot integra niște orășeni aiuriți într-o comunitate rurală mică și izolată. Dar cred că am reușit – cel puțin având în vedere începuturile, când lelea Impărăteasa, una dintre vecinele mai din vale, mi-a comunicat solemn într-o dimineață geroasă: „Ne-am interesat la poștă și revista asta la care spuneți că lucrați chiar există!“
„Când ne aduceți turiști?“ – mă întreabă acum prietenii care trag să mă plimbe prin locuri frumoase ca să pot pune umărul la ridicarea zonei. Cum să le spun că eu îmi doresc ca lucrurile să rămână cât mai mult așa cum sunt? Cred că această „călătorie în trecut“ ar fi putut fi marele atu turistic al României. Nu Marea Neagră, nu frunzulița din Carpați. Din păcate, timpul nu mai are răbdare cu lumea satului adevărat. Avalanșa schimbării e deja pornită și va mătura totul în cale. Proporțiile, regulile și bunul-gust specifice arhitecturii, costumului, vieții țărănești tradiționale s-au decantat în secole. E bine că de câțiva ani oamenii pot călători în străinătate și se întorc cu bani. E păcat că le e rușine de aspectele vieții tradiționale pe care le înlocuiesc peste noapte cu importuri pripite. Darea de mână în combinație cu ideile noi, înghițite pe nemestecate, tind să nască monștri. Viitorul se prăvălește brutal peste noi ca un embrion diform, născut prematur. Și la sat, lucrul acesta se simte mai acut ca oriunde.
Foto: Costas Dumitrescu

* Scrisoarea de la editor publicată în ediția de vara 2015 a revistei NG Traveler Ro.

Discussion

No comments yet.

Post a Comment