//
you're reading...

Editorial

Nero cel Bun, Nero cel Rău

Un adolescent blond, cu ochi albaștri, pirpiriu și pistruiat, s-a trezit împărat al Romei în urma intrigilor mamei sale, care voia puterea pentru sine.
La început nu a scăpat nicio ocazie să se arate bun și generos: era fan al grațierilor și suspina când trebuia să semneze o execuție; a micșorat impozitele; a distribuit bani poporului; când Senatul îi aducea mulțumiri, răspundea: „Așteptați să le merit.“
Curând a demarat un program faraonic de construcții publice: voia un megagimnaziu, un amfiteatru, o piață de carne și un canal Napoli – Roma. Dar cum să faci rost de bani într-un imperiu aflat în recesiune? Soluția lui de Robin Hood a fost să-i spolieze pe bogați ca să se facă iubit de popor. A invitat tot orașul la spectacole în Domus Aurea, iar în faimoasele-i băi și la Jocurile Neroniene (concursul lui de arte și sport) a obligat aristocrații să se amestece cu plebea. A fost doar o chestiune de timp până când a ajuns la cuțite cu Senatul; o vreme, cuțitele lui au fost mai lungi. Însă când a împlinit 30 de ani, legiunile s-au revoltat și Nero și-a pierdut tronul și viața.
Tabloul de mai sus se vrea o mică demonstrație a felului în care poți face un personaj simpatic sau odios prin simpla decupare subiectivă a unor elemente din realitate. Începutul demonizării lui Nero e opera celor pe care i-a prigonit. Restul l-a făcut Istoria însăși, care îngroașă și simplifică lucrurile în procesul de distilare a arhetipurilor categoriale cu care operează. Intervievând istorici moderni care vorbesc despre un Nero cu bune și rele, jurnalistul Robert Draper ne prezintă tabloul în curs de „restaurare“ al unui personaj complex. Articolul – la pagina 40.

*Scrisoarea de la Editor publicata in NG Ro Septembrie 2014

Discussion

No comments yet.

Post a Comment